Mirela Vaida a facut anuntul in lacrimi! S-a intamplat in urma cu putin timp

Mirela Boureanu Vaida si-a inceput saptamana in lacrimi. Prezentatoare TV nu a ramas insensibila la scrisoarea facuta publica de Alexandra Furnea, supravietuitoarea Colectiv, si in timp ce parcurgea randurile, in emisiunea de luni, a izbucnit in lacrimi amare.

„E aproape ora 5 dimineata si deschid obosita ochii. Am reusit sa dorm, insumat, vreo 2 ore. Bandajele jilave mi se lipesc de rani si durerea incepe sa se trezeasca in corpul meu cu toata puterea de care este capabila. Fiecare miscare este un chin.

Sistemul de sustinere pe care l-a improvizat mama cu o seara in urma – din perne si prosoape aduse de acasa – asa incat sa nu dorm pe spatele recent grefat, a esuat iar coltul unei perne se atinge de rana deschisa de pe omoplat, acolo unde nu s-a prins pielea. Simt ca salteaua dura imi jupoaie carnea in timp ce incerc sa imi ajustez cumva pozitia ca sa nu mai simt usturimea. Imi vine sa vomit din cauza senzatiei dar inchid ochii si numar in gand pana la 10, lent, asurzita de bataile inimii mele panicate. „1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10”.
Incepe sa se faca zarva pe coridor. Sosesc rand pe rand asistentele si aud discutiile lor simple, de oameni sanatosi.Trag cu urechea la glumitele pe care le rostesc, in timp ce ma cuprind frisoanele. Este frig in salon deoarece geamurile nu sunt bine izolate iar caloriferul electric pe care ni-l da seara de seara o asistenta cu suflet mare (in mod normal, nu ar avea voie sa il scoata din sala alaturata) nu face fata temperaturii scazute de afara. Incerc sa mai dorm cateva minute dar, dintr-o data, imi amintesc ca este iarasi luni si incepe o noua saptamana de chin. Realizez ca urmeaza baia si incep sa tremur si mai tare, dar de data aceasta de frica. Apoi, ca intr-un cosmar care se adevereste, vad silueta asistentei in cadrul usii.

Cu ochi milosi, femeia imi spune pe nume: „Alexandra, vino la baita”. Mainile i se odihnesc pe spatarul scaunului cu rotile si ezita o clipa inainte sa intre in salon ca sa ma ajute sa ma ridic din pat. Cand face primul pas inspre mine, lacrimile imi tasnesc din ochi si se preling pe cojile de pe obrajii arsi. Incep sa plang icnit, cu disperare, termurand tot mai tare de frig si de frica. In diminetile cu bai, mi-e teama ca am sa mor de durere in cada verde in timp ce asistentele incearca sa imi desprinda pielea moarta de pe rani, fara anestezie. Femeia plange cu mine si incearca sa ma consoleze. Imi canta doine de la iesirea din salon si pana in sala de baie, cu respiratia intretaiata.

Ajunsa in salonul acela care imi devenise iad, ma loveste racoarea. Cineva lasase fereastra deschisa peste noapte iar aerul curat si piscator de noiembrie se amestecase cu mirosul oribil de dezinfectanti de spital.

„E cam frig aici, Alexandra…Imi pare rau. Cred ca si apa va fi mai rece. Nu se incalzeste nicicum”, aud vorbele asistentei care deschide robinetul si prinde in maini capul banal de dus care, in ochii mei, arata ca un instrument de tortura. Femeia clateste cada verde si ma ajuta sa ma ridic din scaun. Merg sontac sprijinita de ea – o fiinta mica si fragila – pana la cada si ma asez cu greu pe marginea ei. E rece iar contactul dintre guma uda si pielea mea infiorata imi face rau. Cand picioarele imi sunt intinse inauntru, incep din nou sa plang. Cersesc un analgezic si mi se administreaza Ketonal. Ceva mai puternic, va rog din suflet! Nu se poate, vine raspunsul prompt din partea altei asistente aflate in trecere prin salon. Acum vine primul jet de apa care imi uda bandajele lipite de rani. E inghetat si, peste carnea mea deschisa, se simte ca o noua flacara, pustiitoare. Ketonalul se dovedeste zi de zi a fi mult prea slab, asa ca…simt totul, pe viu.

Plang fara intrerupere in timp ce asistenta imi desprinde atenta bandajele de pe rani. Tifonul se desface tragand dupa el tesutul necrozat sau fragmentele lizate de grefa, lasand in urma doar rana vie, din care siroieste sange rosu, curat. Cateodata, bandajul este lipit rau de plaga si apa nu este suficienta pentru a-l inlatura. Atunci, el trebuie tras. Am senzatia ca imi umbla cineva cu amnarul prin maruntaiele fiintei in timp ce jetul aspru al dusului imi patrunde pe muschiul dezgolit de arsura si pe tendoanele expuse. Durerea este atat de mare incat am impresia ca, in orice clipa, inima mea va inceta sa bata. Cada se umple de rosu si de bandaje murdare, pe care zac lipite bucati de tesut. Din cauza infectiei, grefele au murit din nou si in urma au ramas suprafete si mai mari de rana profunda.

Candva, peticele acestea bolnave de carne moarta, devorata de microbi, au fost pielea mea frumoasa.

Asistenta scoate buretele pe care il imbiba cu Dexin, un sapun lichid chirurgical antibacterian. Apoi cu sufletul cat un purice, incepe sa imi curete spatele. Plang fara oprire, pierduta intr-un infern de neinteles, pana incep sa ma sufoc si sa o implor sa se opreasca. Simt deslusit ca voi innebuni daca mai continua durerea aceasta. Imi vine sa vars de undeva din adancul fiintei mele toata suferinta, toata fierea disperarii mele din acele momente. Femeia inceteaza pentru o clipa tortura, apoi isi ia inima in dinti si ma acopera din nou cu jetul dur al dusului ordinar, de baie de apartament. „O sa imi pierd cunostinta”, imi spun, in timp ce creierul meu refuza sa cedeze si sa imi ofere macar o farama de intuneric.

„Canta-mi, te rog”, ii soptesc asistentei iar aceasta cu glasul frant, printre lacrimi, incepe sa fredoneze o doina. Tremur si mi-e greata, plang si mi-e teama. O ascult cantand, insa. E singura muzica pe care o pot auzi in acest iad si am nevoie de ea ca de aer. E unicul meu analgezic eficient, dar nu pentru carne, ci pentru inima.

Sarmana femeie incearca sa reduca presiunea apei ca sa ma doara mai putin, dar aceasta este cand rece, cand calda din cauza instalatiei defecte si acum ma cuprind din nou frisoanele. Renunta la burete si incepe sa ma spele cu mainile acoperite cu manusi de spital. Jetul de apa alearga pe tot corpul meu in timp ce degetele ei rup bucati din mine. Raman in urma goluri pe care nu le voi putea umple niciodata. Mana dreapta imi este o masa amorfa de carne despicata. Vad albeata tendoanelor descoperite ale degetelor. Arata ca niste nervuri ale unei catedrale gotice in ruine. Intorc capul spre umarul stang care mi se pare sculptat. Se casca un hau nedeslusit de carne acolo, din care curge neostoit sange rosu, gros. Inchid ochii ca sa nu mai vad, dar simt, simt in continuare apa calda-rece scurgand-se peste mine si, ma gandesc ca focul acela din container continua sa arda in fiecare dimineata, in sala de baie a Spitalului de Arsi.

„Gata esti!”, aud glasul usurat al asistentei care ma inveleste in niste cearsafuri verzi din panza. Imi trece prin minte imaginea unui giulgiu mortuar si imi vine din nou sa vars. Cu greu, cobor din cada ajutata de femeie si ma asez in scaunul cu rotile. Asistenta ma duce pe hol, apoi in sala de pansamente. Aici, tocmai terminasera de facut bandajul unei alte colege de suferinta. Sunt asezata pe pat si se incepe desprinderea cearsafurilor verzi de ranile mele. Din sala de baie pana aici, cativa pasi doar, acestea se lipisera de plagile sangerande. Tip scurt cand ma desfac din scaun cu ranile de pe fese iar asistenta de pansamente incepe sa ma curete la randul ei de piele moarta.

Tremur de durere in timp ce femeia ma unge peste plagi cu Flamazin si imi curata infectiile cu solutie de Colistin. Ajunge la umarul stang si incep din nou sa plang. „Nu mai suport” imi canta o mantra intoarsa in urechi, pe ritmurile sacadate de panica ale respiratiei mele.

„O asteptam pe doamna doctor, Alex”, imi spune ea pe un glas tandru.

Dar mie imi e frig si imi vine sa vomit. Vreau sa ajung in pat ca sa incerc sa dorm si sa uit. Intr-un final, apare medicul. Tine in mana telefonul setat pe „camera” si incepe sa imi faca poze la rani in timp ce frisoanele ma cuprind tot mai tare. O intreb cum mi-au iesit probele si imi spune ca nu trebuie sa imi fac griji, pentru ca acestea sunt curate. Acelasi lucru i s-a spus si surorii mele – analizele sunt sterile. Trebuie sa ma calmez, sunt zone care nu arata deloc bine dar si eu sunt de vina pentru ca nu mananc destul, dorm pe spate si sunt deprimata. Conteaza foarte mult starea de spirit, mi se spune, in timp ce medicul imi apuca mana dreapta si vad ca asaza o galetusa banala de supermarket sub ea. Ii spusesem ca degetul aratator s-a umflat foarte tare si arata ca si cum ar fi fost julit.

sursa: wowbiz.ro

Comenteaza articolul

comments

See more